1. Lumini de toamnă
Talpa adidasului loveşte ritmat asfaltul umed aruncând stropi de apă rece peste celălalt picior. Banca galbenă plină de gume uscate şi gri lipite de alţi puşti este acoperită de lumina sufocantă a felinarelor din faţa staţiei de autobuz. Un fâlfâit uşor de aripi aruncă o umbră lungă peste filele cărţii pe care încearcă să o citească în aşteptarea maşinii către casă. Stă pe banca aia umedă de aproape jumătate de oră. Literele par toate la fel, minuscule răni negre dispuse la întâmplare peste colile galbene şi vechi, mirosind a lemn putred. Degetele sunt reci iar unghiile devin din ce în ce mai vinete. Parcă niciodată nu a fost aşa de frig. Aburi îi ies pe nări la fiecare respiraţie spasmică. Încearcă să îşi încălzească picioarele amorţite mişcându-le pe ritm cu toate că, straniu, nu îşi poate aminti nicio melodie. Sunetul respiraţiei sale are un ecou surd în arborii de peste strada luminată sumar. De dincolo de gard coama întunecată a liceului pare că întoarce privirea şi îşi ascunde creştetul sub glugă pentru a nu vedea nimic. Alte păsări trec în zbor pe sub felinare fără să cânte, fără să întoarcă privirea, toate îndreptându-se spre capătul străzii, acolo de unde ar trebui să sosească autobuzul.
O seară ca oricare alta. CNMV. Acasă. Un ritm păstrat cu sfinţenie de doi ani. Toamna e rece şi nemiloasă în Bucureşti. Toamna apar florile igrasiei. Toamna oamenii sunt deprimaţi. Toamna se vând umbre…
Undeva în depărtare o maşină îşi începe jelania ascuţită. Un câine latră. În colţul ochiului apar două lumini pentru o fracţiune de secunda, chiar lângă el, pe bancă. Poate aceleaşi două lumini reapar în depărtare. 311. Şi drumul către acasă.
2. Miercuri
„Maria… Mariaa…”. 8 lei vă rog. Imediat.
Tremură cu totul. E ziua ei de naştere şi vrea să îi mărturisească în sfârşit. Aşteaptă momentul ăsta de aproape jumătate de an, de când şi-a dat seama că… Îi e greu chiar şi să şi-o spună dar fără îndoială azi îi va îmnâna trandafirul şi scrisoarea terminată cu patos şi îi va promite devoţiune veşnică. Strânge cu putere codiţa trandafirului, involuntar, şi pleacă cu paşi largi către liceu. E o dimineaţă rece de toamnă. Copacii dorm sub puful alb lăsat de noapte iar maşinile trec căscând amabil, cu un vuiet atât de cunoscut. Pantofii negri lustruiţi bine păşesc cu atenţie printre băltoace şi frunze moarte. Pe antena de sârmă de aluminiu a unei case vechi, părăsite, de pe Pache Protopopescu, o cioară pare că zâmbeşte. Andrei o priveşte în ochi şi aceasta scoate pe neaşteptate un croncănit ameninţător. Se retrage un pas, speriat şi răsuflă cald. Aburul îi acoperă ochelarii aşa că e nevoit să şi-i dea jos ca să-i cureţe. Bagă mâna în buzunar şi simte răceala de gheaţă a degetelor sale pe pulpa piciorului. Scoate o batistă albă şi încearcă să o desfacă cu o singură mână dar este izbit de nicăieri. Un glas subţire îşi cere iertare şi două braţe micuţe îl ajută să se ridice. Ea trebuia să ajungă la Hasdeu, la repetiţii, era deja în întârziere. I se părea hazliu tânărul întins ca la banchet pe plapuma de frunze arămii. Ceva din imaginea asta o făcea să zâmbească, auriul ramei ochelarilor căzuţi sau roşul aprins al florii pe care o strângea aşa speriat în mână. Dar acum nu era timp de taclale. Corul nu aşteaptă pe nimeni.
O vede fugind din nou, în urma sa, fragmentată, când îşi pune ochelarii la loc. Lentila dreaptă e crăpată destul de adânc. Şi nu îşi poate permite alta. A împrumutat chiar pantofii largi care nu îi ţin de cald de la un văr mai îndepărtat. Nu se asortează cu pantalonii sau cămaşa iar ghizdanul pătrăţos îl face să pară un elev din clasa întâia îmbrăcat pe grabă de părinţii sufocaţi de multe alte treburi. Este înalt. Un puşti scund din clasa lui i-a spus chiar admirativ că este foarte înalt şi că şi-ar dori să fie şi el un pic mai mare. Şi a tăcut. Ca întotdeauna, a tăcut. L-ar fi crezut colegul ăsta al lui care parcă se înţelegea bine cu toată lumea şi era apreciat de toate fetele, l-ar fi crezut că nu îşi suportă picioarele subţiri şi lungi şi braţele care îi atârnă şi pe care nu ştie cum să le ascundă? A tăcut şi se gândea cât de bine ar fi fost să se nască scund, compact, încrezător, vesel, energic… viu. Se simţea mort păşind printre frunzele sinucigaşe sau mai degrabă prigonite. Simţea frigul de afară ca pe ceva izvorât din el, din ficatul, din rinichii săi. Privea prin cele 7 fragmente de sticlă ale lentilei şi se gândea doar la „cum ar fi fost dacă”. 7 cioburi, 7 imagini repetate, 7 lumi diferite. „Dacă eram Paul? Puştiul mic şi apreciat de toată lumea? Da, atunci sigur aş fi avut curaj să-i spun Mariei…”. Gardurile caselor alternează. Unele, mai noi, sunt subţiri, din lemn sau fier. Cele vechi sunt masive, impunătoare, din cărămidă. Crăpăturile lor umezite nu doar că nu le slăbesc dar sunt strigătul permanent de biruinţă peste veacuri a acelor construcţii înfricoşătoare. CNMV. Clasa a unsprezecea. Zeci de elevi şi eleve se grăbesc să intre pe portiţa mică. Sunt toţi inexplicabil de veseli. Şi parcă acum, pe feţele lor, Andrei vede pentru prima dată că a răsărit soarele. Zâmbetele lor îl izbesc în piept. Iar cămaşa începe să i se zbată. Asta pentru că zâmbetele lor, albe, fără riduri, vii, îi amintesc de zâmbetul ei… „Maria…”. I s-a făcut brusc ruşine de trandafirul din mână şi încearcă să îl ascundă la spate. Şi braţele lui sunt prea lungi, parcă atinge cu vârfurile petalelor asfaltul umed lucios de pe aleea principală. Încearcă să îl ţină în cealaltă mână şi se înţeapă. Durerea… îi place. Nu are curajul de a se râni din nou la deget dar simte că prin durerea asta se curăţă. Suferinţa pentru Maria… e pentru el dovada că… o iubeşte.
În curtea liceului, pe culoare, pe scări, în toate clasele e aceeaşi agitaţie, energie, aceeaşi lumină pe chipurile tuturor. Aceeaşi lumină dintotdeauna, asta e doar o zi de şcoală pentru cei din jur. Dar nu pentru el. Se îmbărbătează mergând spre clasă. Mai are cam zece paşi lungi de-ai lui şi e acolo. Se opreşte. Respiră adânc. Mâinile îi tremură. Îşi aminteşte de ochelari şi îi dă jos ca să pară sau mai mult ca să se simtă întreg, sănătos. Îi pune în buzunarul vestei unde dă peste scrisoare. I se pare, inexplicabil, fierbinte. Mai face cinci paşi şi iar se opreşte. A înnebunit? Nu s-ar uita ea la el? Nu are sens să îi dea trandafirul, nu are sens să… Gândurile i se amestecă, degetele îi tremură mai tare, respiraţia i se taie. „Trebuie să încerc, măcar!”. Merge cu paşi mărunţi şi se opreşte chiar lângă tocul uşii. Dincolo, în clasă, e probabil ea. Probabil zâmbeşte colegilor care îi spun la mulţi ani şi îi oferă cadouri. El va face altfel. Va fi viteaz şi enigmatic. Îi va oferi trandafirul şi va spune doar atât. „Citeşte”. Apoi ea va fi uimită şi va citi pe nerăsuflate bileţelul. Şi se va înroşi la faţă şi va rămâne fără cuvinte. În timpul ăsta el şi-ar scoate rechizitele pentru ora de fizică impasibil. Le-ar pune pe toate pe banca întâia de la fereastră, unde stă din clasa a noua. S-ar aşeza şi ar aştepta calm reacţia ei în pauza de după fizică, bineînţeles. Fiindcă nu îşi putea imagina că ar putea spune vreun cuvânt în prima oră după dăruirea trandafirului… Se pregăteşte să facă pasul peste prag când din spatele lui se aud chicoteli de fete, râsete şi aplauze extaziate de băieţi. Nu înţelege ce s-a întâmplat şi nici nu poate vedea până acolo, are nevoie de ochelari. Explozia de râsete se calmează în câteva secunde întrucât elevii acestui liceu au oroare de vulgar. Toţi se retrag ca găinile speriate în clasele lor chiar înainte de sunarea clopoţelului iar holul rămâne gol. La un capăt Andrei se chinuie să îşi scoată ochelarii din buzunar. La celălalt Maria se întinde pe vârfuri spre umerii prietenului ei de doi ani, Daniel. Acesta ţine în mână un frumos inel de aur.
Profesorul intră furtunos în clasă, aşa cum îi stă în fire, aruncă pe catedră catalogul şi bombăne ceva de femeile de serviciu care nu şi-au facut treaba.
- Uite, că mi s-au şi lipit de pantofi. Mă duc să chem o responsabilă cu curăţenia, mă întorc imediat.
Petalele de trandafir deveniseră maro şi lipicioase şi se agăţau de tălpile celor care treceu prin faţa clasei lui Andrei. Coşul de gunoi avea să le ţină pe toate după trecerea harnicei Georgeta.
„Azi vom face o scurtă recapitulare de optică în prima oră. Iar în a doua vom demara studiu primului capitol al acestui domeniu al fizicii.” Tabla e curată. Cretele sunt suficiente. Profesorul zâmbeşte. De fiecare dată ameninţă că dă lucrare dacă data viitoare nu găseşte tabla curată şi cretă ca să scrie. Şi de fiecare dată toţi îl credem. De obicei eu rămân la ultima oră să şterg tabla. Şi a doua zi e curată. Şi mă uită dumnezeu prin staţie aşteptând autobuzul.
Andrei ascultă şi nu notează nimic. Priveşte tabla acoperită de cretă şi nu poate vedea decât răni deschise. Răni albe aliniate fără sens. Nu e atent.
- Lumina, aşa cum ştiţi, este senzaţia vizuală dată de radiaţiile electromagnetice incidente cu lungimi de undă între 4 şi 7 sute de nanometri.
„Cine e Daniel? De unde a apărut? Vreau să moară în chinuri, să îl aşez pe cărbuni şi să îi tai gâtul apoi să îl spânzur”…
- Poate cineva să îmi spună de ce lumina nu poate penetra obiectele solide?
„Şi apoi… Ba nu, mai bine îi omor pe amândoi! De ce nu mi-a zis?”
- Exact! Noi vom studia lucrurile mai în amănunt anul viitor şi vă voi vorbi despre efectul Compton şi efectul fotoelectric. Dar deocamdată ne limităm la proprietăţile clasice ale luminii. Ştiţi care sunt acelea?
„Nu mai pot să trăiesc aşa…”
3. Umbre de toamnă
Nimeni nu a observat ochelarii lui crăpaţi. Sau pantofii cei aproape noi. Nimeni nu l-a întrebat de ce a distrus cu atâta brutalitate trandafirul şi de ce a înghiţit bucăţica aia de hârtie. Nimeni nu l-a întrebat nimic. Iar el a fost puternic şi nu a plâns. Şi nu a privit-o în ochi. Şi nu s-a mişcat din bancă toată ziua. Iar seara, la şapte jumate, pur şi simplu s-a ridicat şi a plecat spre casă. Pe jos. Drumul spre casă a fost ca o cădere în gol. Dar fără nicuiun fel de sunet. Strada se curbase ca un cilindru umed şi el păşea parcă prin mlaştină. Toate erau la fel, toate gardurile erau negre, toate felinarele erau parcă acoperite cu nişte cârpe unsuroase, grele, din care picurau chiar în capul lui stropi de apă amestecată cu unsoare prăjită. Uşa apartamentului îi părea mai murdară ca niciodată. Bunica lui, singura care îl sprijinise în ultimii zece ani, dormea fără sunet în sufragerie. Chipul ei brăzdat de riduri îi înmuia inima şi îl făcea să se simtă cald pe interior. Chipul ei bătrân îi era mai familiar decât tenurile întinse, aurite, ale colegilor de la liceu. Nu vorbea cu nimeni şi nu privea pe nimeni tânăr. Iar acasă nu se privea niciodată în oglindă. Chipul său îi aducea aminte de acela al tatălui. Şi de accident. Bunica povestea cum părinţii săi s-au iubit din liceu şi cum el i-a adus timid ei un trandafir. Iar ea l-a strâns în braţe. Se apropie de canapeaua bunicii şi o priveşte tăcut. Chipul ei frumos de peste zi a fost mutilat! Noaptea o face să pară moartă. Lumina de la blocurile de vis-a-vis îi lărgeşte ridurile şi le face să pară răni supurânde. Se apropie de chipul ei şi o sărută pe obraz. Apoi o acoperă cu pătura până la umeri.
- Te-ai întors, Andrei?
- Da, bunico, dormi liniştită!
Se duce la sertarul cu medicamente şi pune mâna pe flaconul acela interzis. Ştia doar că dacă ia multe pastile din astea moare fără durere. Muşchii picioarelor îi tremurau. Trebuise să urce din nou cele nouă etaje pe scări fiindcă „picase lumina” şi voia să scape. De tot. De Maria, de frig, de igrasie, de umbre, de durerea rănilor provocate de pantofi… Deodată îi tresare în minte un gând la fel de negru ca albul mânjit de noapte al pereţilor sufrageriei. „De ce nu îţi pasă ce se întâmplă cu bunica?”
Curajos, aşa cum ar fi vrut să fie toată ziua, cu lumina stinsă, dă drumul apei de la robinet, umple paharul, apoi, mecanic, pune câte zece pastile în gură şi le înghite turnând peste ele apă. Zece câte zece…
Se duce în dormitorul său şi deschide fereastra. Îi e cald şi nu are aer. Parcă e mai bine cu geamul deschis. Afară e linişte şi doar o uşoară adiere mai poartă ecourile maşinilor care goneau peste zi. Un fel de foşnet distinct al oraşului. Departe, spre liceu, se văd mai negre decât cerul stoluri de ciori apropiindu-se. Andrei se aşează pe pat şi aşteaptă.
„Cutremur?” Patul se zgâlţîie satanic. „Nu poate fi cutremur, oglinda nu se mişcă.” La capătul patului, privind spre fereastră, oglinda veche a bunicii părea încremenită. Se aud paşi. Urcând. Dar nu pe scări, pe clădire. Andrei priveşte speriat spre oglindă. Fiecare pas pe care îl face creatura de afară pe bloc îi zgâlţâie patul. Dar tot restul camerei râmâne complet nemişcată. Nu-şi poate mişca braţele lungi şi grele. Îi e teamă… Ce să facă cu braţele astea aşa de lungi?… Era mai bine dacă era şi el scund. Şi toată lumea îl aprecia. Tremurul se opreşte brusc. În oglindă se reflectă un cer înnorat de toamnă acoperit de stoluri de ciori, noaptea. Întoarce capul spre geam unde descoperă, fără să se sperie, un tip vesel, stând cu fundul pe pervazul geamului său şi cu picioarele în interior. Un tip amabil, bine îmbrăcat
„Silviu mă numesc.” Şi coboară în cameră zguduind o ultimă oară patul lui Andrei.
„Am un târg pentru tine. Dacă ţi-aş spune că poţi să o ai pe Maria în schimbul unei amărâte de umbre? Dar ce spun eu? Nu doar pe Maria, orice îţi doreşti. Cele mai mari bogăţii ale lumii, cele mai mari extravaganţe, un corp de zeu, puteri de Hercules, orice! Şi trebuie doar să îmi dai ceea ce vrei să arunci oricum. Adică umbra ta. Nu te-ai săturat de ea? E rece. Umedă, nu? Provoacă boli la plămâni. Îţi strânge în gheare reci ficatul şi rinichii. Umbra ta e de vină, da!… Cum de ce nu poţi vorbi? Nu te lasă umbra ta!” Se aşează lângă Andrei pe pat.
„Îţi promit o viaţă fabuloasă. Şi sunt sincer cu tine, uite. Eu sunt un demon. Şi am puteri dincolo de imaginaţia oricărui om. Te pot duce oriunde, îţi pot îndeplini orice dorinţă dar… Trebuie să îmi dai la schimb umbra ta. Hai, că doar ai afla azi la fizică ce-s alea umbre. Nu-ţi cer mare lucru. Îţi pasă ţie de unde electromagnetice şi lungimi de undă?” Arată cu degetul spre peretele din spatele oglindei. Acesta se desprinde şi curge ca o cascadă. Apoi se îndepărtează şi lasă în urmă o întreagă junglă. Toată camera pluteşte acum deasupra celui mai frumos loc de pe planetă, nevizitat vreodată de vreun om.
„Tot nu crezi că pot să-ţi dau ce vrei? Sunt demon, ce dracu!”
„Îţi dau umbra mea!”. Zâmbesc amândoi.
„Asta era cheia secretă ca să îţi recapeţi glasul. Acum spune-mi. Ce viaţă vrei să ai?”
În scurt timp ciorile trec peste blocul lui Andrei. O figură ciudată atârnă înafara geamului unui dormitor de la etajul nouă. Un sunet înfundat. Patul nu se clatină de data asta. Undeva, aproape, se declanşează alarma unei maşini. Un câine latră către ciori.
4. Igrasie
- Vreau să mă iubească aşa cum o iubesc eu. Vreau să moară în chinuri Daniel ăla. Vreau să fiu şi eu bogat. Foarte bogat. Şi să vedem lumea împreună. Şi să fim mereu fericiţi şi să nu ne certăm niciodată. Şi bunica, vreau să fie sănătoasă. Şi eu vreau să fiu normal ca înălţime şi să văd bine şi să mă adore fetele. Şi… cred că aici cer prea mult… Poţi să faci să nu fi murit părinţii mei?
- Evident! Dacă asta e tot, atunci dă-mi umbra.
- Stai. Şi cum ştiu că te ţii de cuvânt? Ai zis chiar tu, eşti un demon. Şi ce faci cu umbra mea?
- Unul. Fac asta pentru răsplata-mi proprie de care îţi voi vorbi când vei muri, peste muuulţi ani. Doi. O va folosi Stăpânul pe post de hârtie igienică. Sper că nu te superi.
- Nu ştiu ce să spun…
- Fii curajos! Sacrifică-te. Îţi aminteşti trandafirul? Şi mica rană în deget. E exact ca atunci.
- Bine, atunci, mă sacrific. Pentru ea!
O larmă îngrozitoare de răsete, aplauze, felicitări, adulări, complimente, statui. Miliarde de imagini, călătorii, gusturi, momente fericite alături de Maria şi de părinţi. Zâmbete şi iar zâmbete. Niciun accident, nicio moarte, nicio boală. Netezimea pielii dispare treptat şi este înlocuită de un model delicat de riduri ca al bunicii care se simte mai bine ca oricând. Andrei şi Maria se întind pe acelaşi pat, bătrâni, fericiţi, ţinându-se de mână şi închid ochii pentru ultima oară.
Un pumn dureros îi scoate doi dinţi şi îi sparge nasul.
- Trezeşte-te, frumoasa adormită!
Silviu stă deasupra lui în picioare, pe patul regal. Ridurile îi dispar ca şi cum sârmă ghimpată ar fi trasă pe sub piele. Maria se evaporă de lângă el, patul se dizolvă şi lumina magică, aurită, dispare. Andrei şi Silviu stau pe o bancă de lemn în faţa liceului. E târziu. Iar timpul stă în loc.
- Tu ce credeai că înseamnă să îţi iau umbra? Ai mers zeci de ani fără umbră crezând că totul are sens? Ai fost alături tot timpul ăsta de fata care nu te iubeşte dar te iubea şi tu credeai că are sens? Nu cred că îţi aminteşti dar ţi-ai cunoscut jumătatea când erai viu, v-aţi ciocnit când fugea spre liceu. Chiar azi! Cine poate să îi învie vreodată pe morţi? Erai alături de părinţii tăi şi erau vii şi totul avea sens, nu? Trebuia să fii mai atent la ora de fizică. Niciun corp solid nu permite trecerea fotonilor datorită ciocnirilor acestora cu atomii. A îmi da umbra ta echivalează cu a te dematerializa. Am fost şi eu ca tine cândva. Şi am avut dorinţe mult mai mari ca ale tale, ohooo. Am fost cel mai bogat om al planetei. Cu mult mult mai bogat decât oricine. Am văzut planeta Marte, mă înţelegi? Când viaţa fabuloasă mi s-a terminat am aflat că totul avusese loc într-o fracţiune de secundă. În Timpul dinafara Timpului. Că nimic din tot ce eu simţisem atât de real nu se petrecuse de fapt. Şi că mă aştepta o eternitate de chin. Eram fericit, totuşi, fiindcă aveam amintirile alea minunate. Dar nu. Stăpânul e mult mai sadic decât mi-aş fi închipuit. Tot ce ai trăit… tot ce ţi se pare că ai trăit vei uita chiar acum. Şi îţi vei petrece o eternitate în chin. Apoi Stăpânul îţi va oferi un târg. Dacă îi aduci un suflet, o umbră, îţi dă voie să îţi aminteşti viaţa ta fabuloasă. Bineînţeles, pentru o fracţiune infinitezimal de mică din Timpul dinafara Timpului. După care îţi şterge iar memoria şi te torturează. Nu te supăra pe mine, te rog. Dacă nu veneam eu venea altul. Şi vei face şi tu la fel, crede-mă. Îţi vei revinde sufletul chiar pentru o amintire a unei vieţi pe care nu ai avut-o vreodată.
- Dar totul părea atât de real. Chiar am trăit toţi anii ăia! Am aşteptat o dată la coadă o oră pentru un bilet! Eu, cel mai cunoscut actor de cinema! Eu, marele Andrei!
Încă un pumn în gură. Şi încă unul. Şi o tortură inimaginabilă.
Un puşti urcă în autobuzul 311 citind neîntrerupt dintr-o carte veche. Opreşte la Rosetti, coboară şi aşteaptă în staţie autobuzul 336. O cioară croncăne zâmbitoare către bătrânul cerşetor de lângă el. Bătrânul se retrage un pas, speriat şi răsuflă cald.