Universul cunoscut este dominat,  se pare, de constante, cu diferite semnificaţii, fie constanta lui Planck sau viteza luminii în vid, constante exprimate prin numere, fie stabilitatea unor elemente chimice precum fierul, constante încă neexplicate şi fără formulări matematice. Dar absolut nimic nu s-ar petrece aici dacă toate elementele chimice şi toate legăturile ar fi infinit stabile. Universul nu poate exista fără mişcare, timp, schimbare. Presupun că la scară mult mai mică avem doar comportamentul natural al Universului. Unele lucruri din noi pur si simplu nu se schimbă niciodată. Oare?

În medie, fiecare om de pe Terra mănâncă cel puţin de două ori pe zi.  Desigur, unii aleg să postească 7 zile,  alţii pur şi simplu nu au ce mânca, şi mai sunt cei care mănâncă de zece ori pe zi. Procesăm materie dinafară, o transformăm în substanţe elementare şi eliminăm substanţele nefolositoare. Milioane de celule din corpul nostru mor în fiecare zi şi altele le iau locul, fiind construire din şi hrănite cu acele substanţe exterioare. Se spune că într-un interval de câţiva ani toate celulele din corp sunt înlocuite. Toate! Asta înseamnă, bineînţeles, că o dată la câţiva ani ne putem mândri că suntem în întregime alte persoane. Se păstrează constant, totuşi, ADN-ul. Şi comportamentul, personalitatea, temerile, viciile.

Trăsăturile de personalitate nu sunt, însă, constante ale fiinţei, deşi evoluţia ne-a învăţat să le păstrăm aşa. Nu se poate afirma că este absolut imposibil să îţi învingi temerile aşa cum este imposibil să te deplasezi cu o viteză mai mare decât cea a luminii în vid, este dificil, însă, să “te schimbi” pentru că sinapsele nu se pot forma şi desface pe atât de uşor cum înlocuim secvenţe de 1 şi 0 într-o memorie de computer cu altele. Învăţăm prin repetiţie tocmai pentru că dendritele trebuie să se deplaseze în spaţiul fizic şi să formeze conexiuni chimice, prin urmare primul apel al funcţiei de memorare este întotdeauna perceput dar returnează un eşec. Prin repetarea de acţiuni formăm reflexe, pasaje neuronale foarte stabile, dificil de întrerupt. Este cu mult mai greu să uiţi voit ceva decât să înveţi pentru că uitarea are loc pasiv, prin realocarea dendritelor de la căile nefolosite la altele noi. Prin urmare este dificil să schimbi ceva ce face parte din felul tău de a fi. Dar ai mai multe şanse să reuşeşti dacă încerci să înlocuieşti un comportament cu un altul decât dacă încerci să îl elimini pasiv, spunând “nu mai fac asta!”.

Nu este imposibil să te modelezi aşa cum îţi doreşti. Primul pas este să îţi identifici defectele comportamentale. Al doilea pas este să înlocuieşti răspunsurile tale obişnuite din categoria defectelor cu altele care ţi se par potrivite. Primul rezultat al încercării de a te schimba va fi, evident, un eşec. Prin repetiţie, însă, prin mai multe repetiţii decât ţi-au fost necesare pentru a dobândi acel comportament, vei reuşi să îl înlături. Nu definitiv, însă. Aşa cum la 40 de ani poţi avea amintiri foarte clare de la 4 ani poţi să fii sigur că tot restul vieţii vei fi dispus să recidivezi. Nu poţi scăpa de un viciu, o trăsătură de comportament, ca prin operaţie. Continuând metafora, cicatricea locului de unde ai scos ţepii veninoşi de monstru rămân pe antebraţe toată viaţa (când Prince of Persia se transformă în varianta sa diabolică pielea i se crapă şi are nişte pumnale ieşindu-i din antebrate – cool!)

Nu e imposibil să te schimbi, dar e cel mai greu lucru pe care îl poţi face. E o luptă reală care îţi poate da coşmaruri. E o luptă pe care merită să o porţi. Pentru că dacă nu te poţi schimba pe tine cum poţi schimba lumea?